Efectele Televiziuni (new 2009)

Efectele comunicării audio-video

asupra dezvoltării şi funcţionării creierului

Încă din anii `60, Mc Luhan susţinea că: nu comunicarea este mediul transmis ci mediul prin care se realizează comunicarea (the medium is the message). Tot el mai spune că: nu e important ce vedem la televiyor ci faptul că ne uitaăm la televiyor. Fiecare mediu – televiuziunea, în mod special – ne face sa ne suportăm într-un anumit fel la lumea care ne înconjoara, ne modeleayă comportamentul, percepţiile şi universul de gândire.

Când privim la televizor, ne spun studiile de specialitate, undele cerebrale trec din starea beta în starea predominant alfa şi teta. Ce înseamnã aceasta, concret? Undele beta apar în creier “pe parcursul proceselor de gândire, de analizã şi decizie” când mintea noastrã se concentreazã asupra unei sarcini. Undele alfa şi teta – de o frecvenţã mai micã – domină activitatea corticală când suntem relaxaţi, respectiv când suntem în starea de somn uşor. Ce înseamnã aceasta şi mai concret? Că în mod real gândim mult mai puţin atunci când ne uitãm la televizor.

În America, spre exemplu, începând de la vârsta de 2 ani, oamenii petrec în faţa televizorului în medie 3ore şi 40 de min. Zilnic. S-a ajuns ca ecranul să fie mai bun prieten al copiilor, tinerilor şi mai târziu ai adultilor.

Efectele televiziunii merg până acolo, încât remodelează omul în intregime. În locul omului natural, al omului religios, al omului narativ, al omului oral, al omului ascetic, al omului interiorizat etc., apare un tip uman care şi’a pierdut toate aceste capacităţi, funcţii şi puteri. Creierul uman este alcãtuit din paleocortex (în principal sistemul limbic) şi cortex. Prima unitate este “centrul fiziologic al emoţiilor”, selecteazã informaţiile înainte de a trimite cãtre cortex pentru cã acesta sã le prelucreze. Tot el este “sediul impulsurilor şi al acţiunilor imediate, negândite, cele ce presupun o participare intensã şi reacţia spontanã”. Cortexul, cea mai importantã parte a creierului uman, este sediul tuturor proceselor mentale superioare, al reflexiei şi limbajului, al gândirii abstracte – adicã a tot ceea ce ne diferenţiazã din punct de vedere neurologic de animale. Din cauza vitezei foarte mari de derulare a imaginilor şi a acţiunii pe micul ecran, sistemul limbic nu are timpul necesar filtrãrii normale a informaţiei cãtre cortex (timp pe care, altfel, stimulii din realitate sau din actul lecturii i-l acordă cu prisosinţă). Ce se întâmplã atunci? Ca într-o cetate sub asediu, mintea noastră nu se mai poate apăra, iar informaţia pãtrunde nefiltratã, nesortată conform capacitãţii naturale a creierului. Acest lucru, avertizeazã Jerry Mander, Valdemar Setzer, Fred şi Merrelyn Emery sau Marshall McLuhan, favorizeazã trimiterea mesajelor direct în subconştient.

Efectele negative

Efectele sunt mai funeste decât s-ar aştepta orice pesimist. Sub influenţa televizorului, creierul se modifică structural, mai ales la vârste fragede. Dintre numeroasele consecinţe menţionate în volum, voi enumera numai câteva :

– diminuarea considerabilã a capacitãţii de învãţare (imaginea nu este un bun stimul pentru învãţare, ca dovadă studiul lui Stern care concluzioneazã ca 51 % din cei chestionaţi au fost incapabili sã indice mãcar un titlu de ştire dintr-un întreg program informativ urmãrit cu câteva minute înainte!). În aceastã privinţã, cititorul este atenţionat asupra faptului cã deşi pãrinţii sunt adesea mândri de cunoştinţele dobândite de micuţi de la televizor, acelea nu sunt decât nişte cunoştinţe incidentale, datorate nu unei structuri cognitive articulate, ci simplei capacitãţi de absorbţie şi reproducere a informaţiei (aceeaşi pe care o au, la o turaţie mult diminuatã, papagalii vorbitori). În realitate, sub asediul imaginilor succedându-se rapid, stimulându-i violent simţurile, copilul este privat de posibilitatea de a-şi crea singur în minte, propriile imagini, scenarii şi ipoteze.

– deficienţe de învãţare – LD – learning disabilities (sindrom cu care, afirmã dr. Margaret Wang, specialist psihopedagog, au fost diagnosticaţi în 1988 în jur de 15.000 de elevi americani sãptãmânal! ), corelat cu ADHD – deficienţe de atenţie şi hiperactivitate, afecţiune de care suferã astãzi o treime din copiii americani şi nu numai.

– incapacitatea de a asculta cu atenţie – în zilele noastre, teletinerii percep numai cca. 180.000 sunete, spre deosebire de cei de acum 25 de ani, apţi a distinge aproximativ 300.000 ;

– dependenţa – nu mai este azi un fapt nou că în lume sunt sute de milioane de oameni dependenţi de televizor. Studiile sociologice arată că oamenii – chiar plãtiţi sã nu se uite pentru o perioadã la televizor – sunt incapabili de a-şi respecta angajamentul. Explicaţia nu este deloc una complexă: având în vedere starea de relaxare rapidã pe care TV-ul o livreazã, omul se obişnuieşte treptat cu pasivitatea, aşa cum s-ar obişnui cu un drog. Confortul provoacã slãbirea funcţiilor normale ale organismului, încercând sã li se substituie ;

– epilepsia TV (crize convulsive apãrute la persoane neepileptice în timpul vizionãrii programelor de televiziune), care ajungea în 1998 la cote uluitoare precum 8 la mie în Franţa sau Japonia. Tot în Japonia, tot în 1998, la 16 decembrie, 700 de copii (!!) au fost transportaţi de urgenţã la spital, dupã vizionarea unui episod din desenele animate Pokemon, în care personajul Pikachu “se afla în mijlocul unei explozii de luminã” ;

– efectul hipnotic al televiziunii – atunci când privim la televizor, suntem decuplaţi de la lumea înconjurãtoare. Acest fapt este cauzat de frecvenţa uriaşã a imaginilor proiectate pe ecran (într-o singurã secundã, sursa emiţãtoare de luminã “clipeşte” de … 25 sau 30 de ori, iar creierul percepe aceasta), dar şi a schimbãrilor fulgerãtoare de cadru uzitate constatã cã frecvenţa schimbãrilor de plan variazã între 11,5 schimbări / minut la o emisiune obişnuitã şi cota debilă de 25-30 schimbări / minut la videoclipuri.

Fireşte, dezastrul individual este dublat şi de unul social. În partea a II-a a studiului, autorul demonstreazã, pe urmele lui Marshall McLuhan, că mediile de comunicare ne influenţeazã mai mult decât mesajele care se transmit prin ele. Televiziunea, oricât ar pretinde, nu este capabilã de a transmite decât un anume gen de informaţii, stimulenţi ai emoţiei, nu ai reflecţiei raţionale. Mai mult, Virgiliu Gheorghe constatã pe baza studiilor trei metode prin care televiziunea este cu adevărat aptã de a modela comportamentul individului sau societãţii (dincolo de retorica parfumată a “libertãţii de opţiune”). Le enumãr pe scurt :

1. Funcţia de agendă a mass-media.

Televiziunea, arogându-şi poziţia autoritarã de “fereastră cãtre lume”, de “sursă credibilã”, selecteazã dupã propriile preferinţe ştirile, evenimentele, problemele pe care le considera importante, pretinzând cã agenda mediatică este în deplină concordanţă cu preferinţele şi interesele reale ale publicului. Ca urmare, o problemã cu adevãrat relevantã pentru o comunitate are toate şansele sã rãmânã în umbra mãrunţişurilor. Ecranul nu reflectã realitatea, ci o deformeazã, iar dovadă poate sta orice jurnal de ştiri din România sau de aiurea – avalanşă de bârfe şi nimicuri politice sau sportive, de orori filmate pãtimaş, de tematici şi abordãri stupide.

2. Efectul de cultivare

O analizã desfãşuratã de o echipã de cercetãtori coordonatã de G. Gerbner pe o perioadã de 13 ani concluzioneazã existenţa a 410 teme, idei şi simboluri recurente în mesajele televizate. De asemenea, se pare cã telespectatorii care se uitã la televizor peste 4 ore pe zi au o tendinţã mult mai mare de a da crezare “valorilor, faptelor şi ideologiilor dominante” (e.g. dependenţii de televizor, rupţi de lumea realã, consumatori aprigi de “ştiri de la ora 5” supraestimeazã riscul de a deveni victimã unei violenţe). Emiţând în flux continuu, cuprinzând o plajã uriaşã de telespectatori, pretinzând credibilitatea programelor difuzate (construite pe aceleaşi şabloane, forţând creierul uman sã urmãreascã, în inerţie şi reflex, aceleaşi trasee de gândire), televiziunea este fãrã îndoialã un excelent deformator de opinie.

3. Dictatura opiniei publice sau spirala tãcerii

W. Lippmann, cunoscutul politolog american, constatã cã ne-am obişnuit sã ne raportãm la “opinia publicã” ca la un lucru sacru, infailibil. Orice act, oricât de nociv sau de imoral, dacã poartă avizul opiniei publice, trebuie impus tuturor. Nu e greu de înţeles cã cei care controleazã mass-media au acces, prin urmare, la instrumentul optim pentru manipulare. Prof. P. Dobrescu observã (pe baza unui articol de specialitate aparţinând lui E.M. Neumann) ca aşa-zisa “majoritate” în numele cãreia, conform principiului schilod “publicul asta cere” este una simbolicã, nu statisticã. Se produce astfel o separare : cei care susţin un anumit comportament – chiar deviant, depravat, periculos – apar mai des la televiziune pentru “a milita”, în timp ce aceia care sunt împotriva acelui comportament, chiar dacã sunt majoritari, vor tãcea intimidaţi pentru a nu cădea victimă blamului, fiind deci mai puţin reprezentaţi în public, încurajând prin absenţa lor discursul celorlalţi. Ca urmare, de pe poziţia ei “omniscientă” şi “omnipotentă”, televiziunea poate impune progresiv orice fel de atitudine.

Promovând o mentalitate nihilistă, “structurată” pe pilonii eroticului, violenţei şi magicului oferiţi ca manifestãri normale ale eului, televiziunea ne transformă din oameni lucizi, apţi de a dezvolta singuri raţionamente, în consumatori lacomi ai nimicului colorat, obezi fizic, dar vlăguiţi mental şi sufleteşte, în Arguşi graşi şi înapoiaţi.